/image%2F4717381%2F20250723%2Fob_35c9a9_victorio.jpg)
Nelle terre aspre e infuocate del Nuovo Messico, tra le acque termali di Ojo Caliente e le cime maestose della Sierra Blanca, nacque intorno al 1825 un bambino destinato a scrivere l’ultima, gloriosa epopea della nazione Apache. Si chiamava Beduyat, ma il mondo lo avrebbe conosciuto come Victorio, capo dei Tchihendé, la più orientale delle bande Chiricahua.
In una cultura dove il potere non si ereditava, ma si conquistava con il coraggio, l’intelligenza e il consenso del proprio popolo, Victorio si distinse fin da giovane per la capacità di guidare con mente lucida e cuore saldo. Cresciuto in un territorio severo – un mosaico di montagne, canyon e deserti – imparò a leggere ogni ombra sulla sabbia, ogni piega del vento. E come lui, anche la sorella minore Lozen, dallo sguardo ardente e la mente acuta, mostrava un destino fuori dall’ordinario: guerriera, sciamana, stratega. Per il popolo Apache, lei era la donna che poteva “vedere dove si trovano i nemici”.
Dopo la morte del leggendario Cuchillo Negro, Victorio divenne l’erede naturale di Mangas Coloradas, che ne riconobbe il valore al punto da stringere con lui un legame di sangue, facendolo suo genero. Lo stesso sangue scorreva nelle vene di Lozen, che fin da giovane cavalcava e maneggiava il fucile come un guerriero, e che possedeva un dono raro: una sensibilità mistica che le permetteva di percepire pericoli invisibili.
In un’epoca segnata dal tradimento e dall’avanzata inarrestabile dei bianchi, Victorio cercò la pace. Con una diplomazia straordinaria, riuscì persino a tessere alleanze tra Apache orientali, Mescalero, Lipan, e i loro storici nemici Kiowa e Comanche. Ma la fragile tregua si infranse nel 1877, quando il governo americano decise di deportare i Tchihendé nella desolata riserva di San Carlos.
Fu la scintilla che accese la guerra.
Il 21 settembre 1877 Victorio abbandonò San Carlos senza sparare un colpo, guidando il suo popolo verso la libertà. Iniziò così una guerriglia leggendaria: per tre anni, con un gruppo di uomini, donne e bambini, eluse eserciti messicani e americani, più numerosi e meglio armati, muovendosi come vento tra canyon e deserti.
/image%2F4717381%2F20250723%2Fob_9e11d1_lozen.jpg)
Al suo fianco, inseparabile, Lozen diventò la colonna spirituale e pratica della resistenza. Le cronache narrano di come si inginocchiasse con le mani rivolte al cielo, invocando la forza degli spiriti per scrutare la posizione dei nemici. Guerriera letale, stratega brillante, fu anche custode dei più deboli: guidò donne, anziani e bambini in lunghe marce, attraversando terre desolate come la Sierra del Diablo e la valle del Río Grande senza perdere una sola vita.
Il 14 settembre 1879, a Las Animas Canyon, Victorio tese un’imboscata memorabile al 9° Reggimento di cavalleria americano. Con appena quaranta guerrieri, inflisse un colpo devastante ai buffalo soldiers, dimostrando che il suo popolo, anche braccato, era ancora un avversario temibile.
Ma nel 1880, la morsa delle forze americane e messicane si fece insostenibile. Victorio, ormai stremato, cercò rifugio a Tres Castillos, un isolato rilievo nel Chihuahua. All’alba del 14 ottobre, 350 uomini agli ordini del colonnello Joaquín Terrazas circondarono il campo. Gli Apache, privi di acqua e munizioni, combatterono fino all’ultimo respiro. Secondo alcuni, Victorio cadde sotto i colpi del nemico; secondo altri, si tolse la vita per non cadere prigioniero.
Lozen sopravvisse al massacro. Ancora una volta, riuscì a guidare un piccolo gruppo fuori dall’accerchiamento e continuò la lotta, unendosi poi a Geronimo. Ma anche per lei la libertà durò poco: catturata nel 1886, morì tre anni più tardi in prigionia, portando con sé i segreti degli spiriti e la dignità di chi non si è mai arreso.
L’ultimo fuoco degli Apache
Victorio e Lozen non furono semplici combattenti: furono i custodi di un mondo che stava svanendo, simboli di coraggio, lealtà e amore per la propria gente. La loro storia non parla solo di battaglie, ma di una resistenza che trascende il tempo e lo spazio.
Oggi, nelle terre aride che li videro cavalcare, il vento porta ancora il ricordo dei due fratelli guerrieri che sfidarono un destino avverso, lasciando dietro di sé un’eco che non si è mai spenta.
---------------------------------------
Victorio și Lozen: fratele și sora, ultimul foc al apașilor
În ținuturile aspre și încinsede soare ale New Mexico, între apele termale din Ojo Caliente și vârfurile maiestuoase ale Sierra Blanca, s-a născut, în jurul anului 1825, un copil destinat să scrie ultima epopee glorioasă a națiunii apache. Se numea Beduyat, dar lumea îl va cunoaște sub numele de Victorio, căpetenia Tchihendé, cea mai estică dintre bandele Chiricahua.
Într-o cultură în care puterea nu se moștenea, ci se cucerea prin curaj, inteligență și consensul propriului popor, Victorio s-a remarcat încă din tinerețe prin capacitatea de a conduce cu mintea limpede și inima hotărâtă. Crescut într-un teritoriu dur – un mozaic de munți, canioane și deșerturi – a învățat să citească fiecare umbră de pe nisip, fiecare adiere de vânt.
La fel ca el, și sora lui mai mică, Lozen, cu privirea arzătoare și mintea ascuțită, părea sortită unui destin ieșit din comun: războinică, șamană, strategă. Pentru poporul apache, ea era femeia care putea „vedea unde se află dușmanii”.
După moartea legendarului Cuchillo Negro, Victorio a devenit moștenitorul natural al lui Mangas Coloradas, care i-a recunoscut valoarea până la a lega o alianță de sânge cu el, făcându-l ginerele său. Același sânge curgea prin venele lui Lozen, care, încă din adolescență, călărea și mânuia pușca ca un adevărat războinic și poseda un dar rar: o sensibilitate mistică ce îi permitea să perceapă pericolele invizibile.
Într-o epocă marcată de trădări și de avansul necontenit al albilor, Victorio a căutat pacea. Cu o diplomație excepțională, a reușit să lege alianțe între apașii din est – Mescalero și Lipan – și vechii lor dușmani, Kiowa și Comanche. Însă pacea fragilă s-a spulberat în 1877, când guvernul american a decis să-i deporteze pe Tchihendé în pustia rezervație San Carlos.
A fost scânteia care a aprins războiul.
Pe 21 septembrie 1877, Victorio a părăsit San Carlos fără să tragă un foc de armă, conducându-și poporul spre libertate. Așa a început o guerilă legendară: timp de trei ani, alături de un grup de bărbați, femei și copii, a evitat armatele americane și mexicane, mult mai numeroase și mai bine înarmate, mișcându-se ca vântul printre canioane și deșerturi.
Alături de el, inseparabilă, Lozen a devenit coloana spirituală și practică a rezistenței. Cronicile povestesc cum îngenunchea cu mâinile ridicate spre cer, invocând puterea spiritelor pentru a localiza pozițiile inamicului. Războinică letală, strategă strălucită și protectoare a celor neputincioși, ea a condus femei, bătrâni și copii în marșuri lungi, traversând ținuturi pustii precum Sierra del Diablo și valea Río Grande fără a pierde nici măcar o viață.
Pe 14 septembrie 1879, la Las Animas Canyon, Victorio a organizat o ambuscadă memorabilă împotriva Regimentului 9 de cavalerie americană. Cu doar patruzeci de războinici, a lovit năprasnic „soldații bivol” (buffalo soldiers), dovedind că, deși hăituiți, apașii rămâneau un adversar redutabil.
Dar în 1880, strânsoarea forțelor americane și mexicane a devenit sufocantă. Epuizat, Victorio a căutat refugiu la Tres Castillos, un masiv izolat din Chihuahua. În zori, pe 14 octombrie, 350 de soldați sub comanda colonelului Joaquín Terrazas au înconjurat tabăra. Apașii, sleiți de puteri, fără apă și muniție, au luptat cu disperare până la ultima suflare. Unele surse spun că Victorio a fost doborât de inamic; altele că și-a luat singur viața pentru a nu cădea prizonier.
Lozen a supraviețuit masacrului. Din nou, a reușit să conducă un mic grup în afara încercuirii și să continue lupta, alăturându-se lui Geronimo. Dar și pentru ea libertatea a fost scurtă: capturată în 1886, a murit trei ani mai târziu în captivitate, ducând cu ea secretele spiritelor și demnitatea celor care nu s-au predat niciodată.
Victorio și Lozen nu au fost simpli luptători: au fost gardienii unei lumi pe cale de dispariție, simboluri ale curajului, loialității și iubirii pentru poporul lor. Povestea lor nu vorbește doar despre bătălii, ci și despre o rezistență care sfidează timpul și spațiul.
Astăzi, pe pământurile aride unde au călărit, vântul încă mai poartă ecoul celor doi frați războinici care au sfidat destinul, lăsând în urmă o amintire care nu s-a stins niciodată.














